În toată gălăgia de știri despre Bacalaureat, nu cred că a reușit nimeni să pună punctul pe I. S-a tot vorbit despre cum profesorii sunt corupți şi-şi terfelesc meseria, despre cum tati şi mami îi pot găsi un locșor călduț odraslei dacă are diplomă de bac sau despre cum noua generație învață cel mai ușor metehnele tranziției românești.
După ce am urmărit subiectul mai bine de o săptămână, eu cred că e vorba despre cu totul altceva. M-a frapat îndârjeala părinților din față liceului. Să fie vorba de iubire părintească acolo? Jertfă pentru progenitură?
Sunt sigur că fiecare dintre părinţi şi-a boscorodit plodul când acesta a zis că are nevoie de bani ca să ia Bacul. Sigur s-au auzit replici de tipul „mami, nu era mai bine să ţi dau ţie să faci tu ce vrei cu ei?”. Sunt sigur că mulţi s-au gândit să-l lase pe ăl mic să tragă pentru păcate, că şi aşa a avut-o prea ușor până acu. Dar totuși, cu înțeleasa neplăcere, au scos banii. I-au scos pentru că nu e doar ăl mic care ar trage. I-au scos pentru ei sunt complici cu ai lor copii în a evita responsabilitatea.
Poate că pe adolescenți nu-i doare chiar aşa de tare. Locșorul călduț vine sigur şi fără hârtia de la școală. Dar pe părinți îi doare mai tare. E mai uşor să-ţi asumi responsabilitatea că n-ai învățat pentru Bac, decât să-ţi asumi responsabilitatea că ai dat greș ca părinte. Asta doare-n orgoliu şi acolo doare tare!
Pe noi înșine ne mințim ușor. Părinții se consolează cu un „aşa face toată lumea”, mai bagă şi un „oricum nu-i trebuie lui să știe asta”, iar dacă asta nu ajunge mai există şi un „special nu-i învață nimic, ca să ia bani pe meditații și şpăgi”.
Problema e cum îi mințim pe alţii. Prestigiul e lucru dat dracului. E motivul pentru care scoți fața de masă cea bună şi toată carnea din frigider când ai oaspeți, motivul pentru care cei care au fost plecați la muncă în vest stau acum în vile cu trei etaje fără apă curentă şi se spală-n jacuzzi cu apă încălzită în ceaun pe plită. E imposibil să-i spui subalternului că al tău n-a luat, că n-ai vrut, că n-ai putut. că nu te-a interesat sau că n-ai știut cum să te-ngrijeşti de al tău. Nu de alta, dar mașina zice că ai valoare, că te-ai luptat să-i dai cei mai bun.
În România, familia e extrem de importantă, iar perioada Bacului e fix perioada aia neclară în care nu se știe dacă cel mic e copil sau adult. Dacă ar fi să ghicesc aş spune că intrarea la facultate e momentul în care cam orice părinte poate să zică „te-am adus până aici, mi-am făcut datoria”. Dar până atunci în loc să recunoască problema, să-şi asume şi să corecteze preferă un „e foarte descurcăreț, o s-ajungă departe”.
Îmi cer scuze pentru generalizări. Am vorbit despre o situație imaginată pornind de la elemente reale şi nu o situație reală în sine.
